Înregistrare personal PBE România

Suntem organizați pe grupe pentru lejeritatea funcționării. Dar grupa mea nu e proprietatea mea și nici copiii din ea nu sunt "ai mei" în detrimentul celorlalți.

De la primul an de competiție am înțeles ceva care de atunci a rămas nescris, dar neclintit: dacă la națională o grupă rămâne pe locul 2, tot clubul se oprește. Nu merge mai departe nimeni. Aceasta nu e o pedeapsă — e o declarație despre cine suntem. Înseamnă că nimeni nu poate să fie indiferent față de un copil din altă grupă care are dificultăți. Succesul meu ca instructor nu se măsoară doar în performanța grupei mele.

Consecința practică: ca instructor Apolo, ești responsabil de toți copiii din club, nu doar de cei pe care îi coordonezi direct. Astfel ne asiguram ca nici o grupa nu va fi vreodata pe locul 2 la natională!

Dacă am un copil al meu în club, el sau ea va fi în altă grupă decât cea pe care o coordonez eu. Aceasta nu e o regulă arbitrară.

Când copilul meu e în grupa mea, e aproape imposibil să nu îl privesc altfel — cu mai multă grijă, cu mai multă presiune sau cu mai multă indulgență. Oricare dintre acestea strică echilibrul grupei și îmi îngustează perspectiva asupra restului clubului.

Când copilul meu e în altă grupă, am două motive să privesc dincolo de grupa mea: îngrijirea față de copiii pe care îi coordonez, și încrederea că altcineva îl îngrijește pe al meu la fel de bine. Astfel optimizez relatii nu doar cu cu toți copiii din club dar si cu instructorii si intregul staff!

Periodic, instructorii clubului se întâlnesc — față în față sau online. Discutăm despre progres, despre ce a funcționat și ce nu, despre copiii care au nevoie de atenție suplimentară, despre metode noi.

Dacă nu avem nimic presant pe ordinea de zi, ne rugăm împreună câteva minute și închidem. Întâlnirea există pentru că suntem oameni care au de învățat unii de la alții, nu mașini care execută independent același program.

De-a lungul anilor, din aceste întâlniri au ieșit unele dintre cele mai bune idei ale clubului. Și câteva dintre cele mai necesare corecții, iar rugăciunea a rezolvat situații pe care noi oameni doar le alteram.

Nu selectăm copii după capacitate, după performanță anterioară sau după potențialul aparent. Primim pe oricine dorește să facă parte din club.

Asta înseamnă că vei lucra uneori cu copii care nu au încredere în ei, care nu performează nici la școală, care au venit din alte cluburi unde li s-a spus implicit sau explicit că nu sunt suficient de buni. Tocmai aceștia sunt, de multe ori, cei care ne surprind cel mai mult.

Am avut copii despre care nimeni nu ar fi pariat un leu. Astăzi învață singuri, fără să aibă nevoie de cineva lângă ei. Acesta e meritul real al clubului Apolo — nu locurile 1, ci transformările.

Un copil care a venit în club anul trecut, după primul sezon, i-a întâmpinat pe noii veniți cu cuvintele: "Bine ați venit în clubul unde succesul este garantat." Nu l-a învățat nimeni să spună asta. L-a simțit.

Libertatea înțeleasă greșit arată așa: fiecare face ce vrea, ritmul e lăsat la latitudinea fiecăruia, un capitol pe lună e suficient. În practică, asta nu produce libertate — produce confuzie și eșec.

Copiii au nevoie de spații clar delimitate. Nu pentru că nu ar putea funcționa altfel, ci pentru că structura le dă siguranță. Iar siguranța e solul în care crește încrederea.

Paradoxul pe care l-am trăit de multe ori: cu cât am ținut mai clar de structură și de ritm, cu atât copiii s-au atașat mai mult — de club, de colegi, de studiu, de instructori. Nu pentru că le-am impus ceva, ci pentru că au simțit că cineva se preocupă sincer de ei.

Competițiile sunt un instrument. Naționalele și internaționalele sunt momente, nu scopuri. Scopul este ce rămâne după ce trofeele se îngălbenesc — ce a crescut în interiorul unui copil, ce a înțeles despre Dumnezeu, despre oameni, despre viață, ce abilitate de a studia singur a căpătat.

Clubul Apolo există pentru a pregăti copii pentru cer. Sună simplu. Înseamnă mult.

Asta include și extinderea clubului oricât de mult dorește Dumnezeu — nu ca scop în sine, ci ca consecință a faptului că facem ceva real.

Trăim într-o societate care clasifică oamenii după IQ, capacități, performanțe anterioare. Sunt părinți care spun, cu durere în glas sau cu resemnare, că copilul lor "nu e la fel de bun ca alții." Sunt copii care au internalizat deja această evaluare înainte să fi avut șansa să demonstreze ceva.

În Clubul Apolo nu operăm cu această logică.

Nu pentru că ignorăm realitatea — fiecare copil are ritmul lui, drumul lui, punctul lui de plecare. Ci pentru că am văzut, de prea multe ori, că aceste ritmuri nu sunt fixe. Copii în care păreau că nu te poți încrede, au ajuns să uimească pe cei care îi desconsideraseră. Nu prin miracol, ci prin ceva mai simplu: cineva a crezut în ei înainte ca ei să creadă în ei înșiși.

Această convingere nu trebuie performată. Nu e un discurs pe care îl ții la începutul sezonului. E ceva ce copiii simt în felul în care îi privești, în felul în care reacționezi când greșesc, în felul în care îi provoci dincolo de ce cred ei că pot.

Anul acesta există în club o grupă diferită — copiii din ea au ales să învețe toată materia, nu doar secțiunea lor. Nimeni nu i-a obligat. Li s-a prezentat ideea și patru copii au venit și au spus că vor să facă asta. Deși există un al cincelea care a realizat ca se poate invata tota materia si a venit cu ideea, toți patru au doar un an în club. Un an a fost suficient ca să își recalibreze ce cred despre ei înșiși, iar noi ca instructori trebuie să le îngrijim mai departe încrederea!